Meaningul eschatological al Nasterii: începutul sfârșitului și sfârșitul începutului În conștiința publică, Nașterea este adesea redusă la un eveniment idilic, nostalgic al trecutului. Cu toate acestea, în profunzimea sa teologică, este piatra de temelie a eschatologiei creștine — învățăturii despre «ultimele lucruri». Nașterea nu amintește doar unui fapt istoric; proclamă intrarea veșniciei în timp și inițierea unui proces de transformare a întregii creații, culminând cu Al Doilea Venire, Învierea morților și viața veacului viitor. Este sărbătoarea în care începutul mântuirii conține deja garanția și imaginea sa de final. 1. Încălcarea cursului istoriei: eshatonul ca «intervenție Percepția antică și vechea testamentară asupra timpului era ciclică sau liniară, dar tragică: istoria se mișcă spre declin sau se repetă fără speranță. Nașterea lui Hristos face o ruptură teologică în această țesătură. Dumnezeu, transcendent timpului și istoriei, devine immanent timpului și istoriei, intrând în ele ca o persoană concretă. Acest eveniment este apocaliptic în sensul inițial (grecesc. apokalypsis — «descoperire»): deschide adevărata țintă și finalul istoriei — obișnuitul tăriei prin unitatea cu Creatorul. În Viflania, istoria nu primește doar o nouă direcție, ci și punctul final de atracție. 2. Coordonate teologice: încarnarea ca garanție a transformării Thoughtul patristic (în special sfântul Afanasiu Mare, Maxim Martirul) vede în Nașterea începutul îndeplinirii promisiunii de «obozire» (theosis). «Dumnezeu a devenit om, ca omul să devină Dumnezeu» — această formulă indică rezultatul eshatologic. Încarnându-se, Hristos a preluat natura umană nu abstract, ci în întregime, inclusiv fragilitatea (nu păcatul). În acest fel, în El însuși, natura umană a fost deja potențial vindecată și pregătită pentru starea viitoare nemuritoare. Iaslele sunt prima etapă către Înviere și transformarea universală a trupului. Un fapt interesant: În teologia bizantină exista conceptul de «schimb re ... Читать далее