Tragedie, sau cântecul caprei: de la difyramb la lege universală Termenul «tragodie» a intrat în uz ca denumire a celei mai înalte grade a nefericirii. Cu toate acestea, sensul său original grecesc — τραγῳδία (tragōidía) — se traduce literalmente ca «cântec de capră» (de tragos — capră și ōidē — cântec). Acest termen ciudat, aproape paradoxal, este cheia pentru înțelegerea una dintre cele mai mari inovații ale spiritului antic — forma artistică care a transformat un rитуal în lege a existenței omului în fața destinului, a zeilor și a propriei naturi. Origini: între ritual și competiție Consensul științific leagă originea tragediei de difyramb — un imn coral în cinstea lui Dionis, zeul vinului, extazei și forțelor vitale ale naturii. În timpul procesiunilor dionisiace, participanții, îmbrăcați în piei de capră și măști (sau, conform unei alte versiuni, competiți pentru un capră viu ca premiul), interpretau cântece care povesteau suferințele zeului. În timp, din cor a ieșit primul actor (potrivit tradiției, a fost Fespis în secolul al VI-lea î.Hr.), care a intrat în dialog cu corul. Astfel a apărut structura dramatică. Este important să înțelegem că tragedia a fost de la început nu un amuzament, ci un act sacro-civic. Prezentarea sa în secolul al V-lea î.Hr. la Atene în timpul Dionisiadelor mari a fost un eveniment de importanță națională. Trei zile de competiții tragice (fiecare reprezentant un tetraloghie — trei tragedii și o dramă saticiană) au fost vizitate de toți cetățenii. A fost un experiență colectivă de catarsis (curățare) — un termen introdus de Aristotel în «Poetica» pentru a descrie acțiunea tragediei, care provoacă «compasiune și frică» și duce la o eliberare emoțională și etică. Structura percepției mondiale: eroul, destinul, гибрисul Tragedia atheniană clasică (Eschil, Sofocle, Euripide) a dezvoltat o structură de conflict invariabilă. În centrul acesteia este eroul, o personalitate de excepție (rege, erou mitologic), dotată cu гибрис (ὕβρις) — orgoliu ... Читать далее